Apel catre tara mea, Romania, pe care nu vreau sa o abandonez

Toader Paun

Dragii mei români,

Am 29 de ani. Sunt conștient de chinurile democrației de când aveam 5 ani și părinții mei mă cărau în brațe la toate mitingurile din Piața Universității. Am fost numit golan și am fugit, de mână cu părinții mei, de bastoanele ”organelor” venite să asigure liniștea.

Mi-am văzut tatăl plin de sânge după ce s-a întâlnit cu minerii veniți să planteze panseluțe în București. Urmele le poartă și acum în cap. Dacă se tunde scurt, capul lui este doar dâmburi, deformat de loviturile precise ale unor oameni care, înspăimântător, acționau la comanda celor care au fost aleși de popor să-l apere,oameni care nici azi nu au plătit, deși numele le este cunoscut iar probele sunt desprinse chiar din declarații la TV.

Când te simți stâpânul lumii, nu te ferești să faci declarații. Pentru că tu dai măsura a ceea ce este bine și rău. Așa a fost la începutul anilor 90. În 2014 deschid ochii și mă uit speriat cum suntem la un pas să repetăm o istorie tristă din care nu am învățat nimic.

Pe 11 noiembrie 1995 murea Corneliu Coposu. (Citiți aici relatarea Mediafax din 1995 A fost depus la sediul PNȚCD iar coada se întindea până la Armenească, apoi urma linia tramvaiului 21 spre Sf. Gheorghe. Mii de oameni, în liniște, așteptând să-și ia rămas bun de la cel care a fost catalogat în toate felurile de comuniști, de cei care conduceau atunci țara, dar care a arătat mereu o demnitate pe care azi rar o mai vezi la un politician.   Între acei oameni am fost și eu, alături de părinți. Mare lucru nu am înțeles atunci, dar imaginea lui Corneliu Coposu în sicriu și mai ales a unui lung șir de oameni care așteptau să-și ia rămas bun mi-au rămas adânc în memorie.

Între timp lucrurile s-au schimbat atât de mult încât azi moartea unui politician ar aduce șampanii deschise și emisiuni satirice fără număr.

Diferența este dată tot de noi. Am crescut și urcat în poziții politicieni pe care îi disprețuim, doar pentru că luăm la mișto dreptul de a vota și puterea pe care o avem de a schimba direcția țării.Spunem că sunt cărțile deja făcute, dar noi nici măcar nu le scuturăm de praf. Ne lăsăm seduși de promisiuni atât de naive încât știm că nu vor fi respectate. Tolerăm un limbaj de piață confundând viața țării în care ne-am născut cu hapilica lui Măruță sau femeile ușoare de la Capatos.

Nu acuz un candidat. Nu îmi permit, deși unul este un impostor dovedit și îmi doresc să nu-i fie legiferată impostura. Nu cred că toți românii sunt hoți și mincinoși. Nu cred că toți iau de bune niște fragmente din viață lipite copy-paste astfel încât să schimbe realitatea. Când toți spun că ne ducem la coada clasamentului în ceea ce privește performanța economică în România, avem un personaj care susține contrariul. Și dacă undeva scrie 0,25 el vine cu 2,5.

Este cea mai infectă campanie electorală pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Sper că și ultima de acest fel pe care România o trăiește.

Nu pot să cred că atâția români se  lăsă seduși de realitatea modificată și ignoră evidențele. Am ajuns să îl ”cumpărăm” și pe Dumnezeu de dragul unor voturi. Cred că în această săptămână a fost dată măsura unui sistem care poate fascina și schimba cursul unei țări în măsura în care fasciștii o făceau atunci când Hitler a schimbat soarta Germaniei. Prin 1933 de la o mână întinsă unui impostor seducător s-a ajuns la ceea ce istoria păstrează drept o amintire neagră.  Nu vreau să fac paralele periculoase între ceea ce a fost atunci și ceea ce este acum. Pot să remarc doar anumite asemănări cu mijloacele de propagandă și manipulare folosite de naziști și comuniști.

Pot în schimb să observ cum România s-a întors într-un timp scurt la practicile și tehnicile folosite la începutul anilor 90, acum aproape 25 de ani, când democrația era un ”lux de import”.

Dragii mei români, vă rog nu vă bateți joc de votul vostru duminică! Nu pot să vă spun cu cine să votați. Nu pot să spun că unul este mai bun sau mai rău ca altul, deși în ceea ce am scris opțiunea mea e clară. Îmi doresc doar să știu care este țara în care trăiesc și în care românii vor să trăiască. În ce valori credem și ce așteptăm de la viitor. Până la urmă liderii (mai ales aleși prin vot) sunt oglindirea noastră dintr-un anumit moment al istoriei.

Dacă oglinda României de mâine nu mai reflectă imaginea și aspirațiile mele, înțeleg că trebuie să-mi caut locul în altă parte.  România, nu vreau să te abandonez!

Votați!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *