De ce am lipsit

În ultimele săptămâni nu am mai reușit să scriu nimic pe blog. Nu pentru că nu am vrut. Nu pentru că nu avut ce. Pur și simplu pentru că nu am avut când. Îmi cer scuze pentru asta! Pentru cei care intră aici căutând să găsească ceva nou, asta nu este o scuză prea bună. Dar măcar o încerc.

Un pic mai devreme, Ștefan, internul-umbră al colegului George Zafiu, se amuza pe seama mea pentru că îi mărturiseam că trebuie să fac pipi (uman, simplu…copilăros acum că mă citesc), dar nu reușeam să mă desprind de taste pentru că trebuie să termin ceva. Și în ultimele zile totul a cam fost urgent și trăit la maximum.

De la emoția unei seri în care toate planurile de backup nu mai stăteau în picioare, dar dimineața trebuia să fie totul perfect, la zilele începute dimineața și terminate mult după miezul nopții, simt că am trăit de o lună încoace cât pentru mulți ani. Am ars repede, poate prea repede, o lampă întreagă. Dar în această perioadă am simțit că mă înconjor de oameni pentru care dacă mor azi, acum, mor fericit! Pentru că merită totul. Desigur exagerez. Nu am de gând să mor. Cel puțin nu încă!

Mulțumesc echipei de milioane care mă înconjoară. Mulțumesc colegilor mei de care trebuie să mă rog să se ducă acasă de la birou. Mulțumesc celor pe care nu am apucat să-i văd sau aud de mult, dar care știu că oricând au nevoie de mine sunt la un semn distanță.

Sunt un om norocos, pentru că sunt înconjurat de oameni de milioane! Vă știți care! Mulțumesc!

Totul va fi bine!

Leave a Comment