Astăzi, Libertatea vs. Click. NO COMMENT

Subiectul momentului: Adrian Mutu. Oare ce pastile a luat pentru slăbit?

LIBERTATEA - Mutu a luat “Capsula de slăbit” + declaraţii de la farmacista care a vândut pastilele Laura, sora fotbalistului

CLICK - Mutu a luat “SuperSlim” + siteurile de unde se pot cumpăra

LIBERTATEA 30 ianuarie 2010

Când o ceri, Bote?

Bianca, iubita lui Cătălin Botezatu, şi-a ales ieri rochia de mireasă. Prezentă la deschiderea celui mai mare targ de nunţi din ţară, Expo Ideal Mariaj, organizat in Bucureşti, la Romexpo, manechinul a profitat de ocazie şi a studiat cu atenţie câteva rochii. Iubita designerului Cătălin Botezatu, Bianca, pare să se apropie cu paşi repezi de momentul în care va deveni mireasă.

http://www.libertatea.ro/stire/cand-o-ceri-bote-274162.html

CLICK 20 ianuarie 2010

Bianca şi Bote s-au despărţit

Furtună în Paradis! Povestea de dragoste dintre top-modelul Bianca Drăguşanu şi designerul Cătălin Botezatu pare să se apropie de final. Prezenţi la deschiderea Târgului de nunţi “Expo Ideal Mariaj” cei doi s-au certat mai mult de o jumătate de oră, ochii Biancăi fiind mereu înlăcrimaţi.

Neînţelegerile încep să planeze în ceea ce părea să fie cea mai frumoasă poveste de iubire din lumea mondenă, protagonişti fiind Cătălin Botezatu şi Bianca Drăguşanu.

http://click.ro/vedete/romanesti/Bianca-Bote-despartit_0_893310812.html

Săptămâna asta, de exemplu, era de făcut ceva într-un grup din care fac parte. Sarcina respectivă nu a fost dată direct unei persoane. Cineva, din proprie iniţiativă, ar fi trebuit să-şi asume rolul de şef (sau mai elegant spus, coordonator, moderator) şi să-i pună pe toţi de acord. Am ales să stau pe margine. Din păcate nimeni nu a ieşit în faţă şi sarcina nu a mai fost îndeplinită. Nicio persoană nu a simţit că ar fi trebuit făcut ceva. Fiecare s-a bucurat că nu a primit o sarcină în plus şi nici nu s-a gândit mai departe. Graţie comodităţii fiecăruia, ceva nu a mai mers aşa cum ar fi trebuit. Atunci am intervenit şi m-am prins în horă, deşi nu mi-a plăcut şi în continuare nu-mi place. Am făcut lucrurile pe jumătate şi nici aşa nu a fost bine. Acum reiau totul de la căpăt şi încerc să recuperez perioada mea de pasivitate, dar şi a celorlalţi. E mult mai greu să îndrepţi lucrurile, decât să le iei de la 0. Uneori “not my job” sau “mai sunt şi alţii” îmi face rău în primul rând mie. Alegând pasivitatea, sunt un soi de sado-masochist.

Este mai încurcat ce am scris mai sus pentru că nu vreau să ajung să dau detalii care ar putea duce la identificarea unor persoane sau instituţii. Însă este previzibil unde vreau să ajung. De atâţia ani îi lăsăm pe unii şi alţii să ia decizii în locul nostru, crezând că noi oricum nu putem face nimic. În momentul în care cineva îşi asumă în sfârşit rolul de lider şi ajunge să ne conducă îi dăm în cap, pentru că nu noi l-am ales, pentru că nu suntem de acord cu ceea ce a decis. Dar toţi am avut şansa de a fi în locul său. Cel puţin teoretic.

Nu suntem de acord cu cei care candidează. O putem arăta! Nu să ne plângem. Nu să umplem forumuri de F??K sau M##E. Putem merge să ne anulăm votul. Unii pentru a se face auziţi, pentru a arăta că nu sunt de acord cu un regim, cu o clasă politică, au murit în stradă. Noi putem face asta însă mult mai uşor. Să mergem la vot şi să alegem să nu alegem. Adică să ne anulăm buletinul de vot. Ar fi un semnal puternic pentru candidaţi, atâta vreme cât n-au orbit de tot. Ar fi un semn greu de ignorat de oricine să vezi 70-80% prezenţă la vot şi doar un mic procent de voturi valabil exprimate. Am arăta că vrem să ne implicăm. Că ne pasă. Dar nu avem cu cine. Am cere o schimbare. De candidaţi, de programe electorale. Am avea dreptul să comentăm după aceea rezultatele. Am pune presiune pe cei care ne conduc.

Stilul popular de azi este să loveşti în vot. Să loveşti în orice instituţie. Până şi în cele morale. Biserica nu mai e bună, că sunt preoţi gay. Familia nu mai e bună pentru că sunt mame curve şi taţi dezaxaţi. Şcoala nu mai valorează nimic pentru că nu mai oferă nimic. Am făcut din ţânţar armăsar şi ne plângem că totul e negru în jurul nostru. Acum suportăm pasivitatea. Am criticat tot. Am distrus tot şi am uitat că avem obligaţia să punem ceva în loc.

Un vot s-ar putea să nu fie mult. Dar 10.000.000, 11.000.000…19.000.0000 ar fi un cutremur. Ar fi o presiune a societăţii care ar obliga pe actualii lideri să fie mai responsabili. Din comoditate şi prea multă pasivitate preferăm să spunem că ei nu merită să ne pierdem timpul pentru a vota. Este adevărat. Nu merită! Dar trebuie să le arătăm asta. Vorbele nu au putere. Sunt spuse azi şi uitate mâine.

De asta merg eu la vot duminică! Să arat că-mi pasă!

P.S. Încă nu ştiu dacă voi pune ştampila pe un candidat sau îmi voi anula votul. Noaptea este un sfetnic bun:)

Mă tot uit de câteva zile pe tot felul de siteuri şi văd o mulţime de reclame care au adunat premii în ultimii ani şi am senzaţia că suntemla liga juniori. Şi nici acolo. Cel puţin la capitolul web, avem atât de mult de crescut… La noi siteuri care fac trafic se bazează pe sex. În alte părţi, traficul vine din calitatea conţinutului de alt gen. La noi se cere mult cu investiţii puţine. În afară se cere mult însă  investiţiile sunt astronomice comparativ cu ale noastre.  Citeam aici cum unii gândesc în milioane şi îşi permit pierderi pe măsură, în timp ce noi gândim în zeci de mii şi nu ne permitem pierderi nici măcar de mii.

Sunt puţini români care fac afaceri şi care au înţeles că un profit nu poate fi obţinut decât după ce se fac nişte investiţii. Sunt mulţi care şi-au făcut planul pornind de la mici înşelătorii. Aşa a fost cu FNI, aşa a fost şi cu garantarea veniturilor pentru nişte siteuri şi, urmărind discuţiile Orlando-Tolontan, aşa este în cazul unora şi cu publicitatea online.

Problema majoră a românilor (de la politicieni la moguli, de la patroni la angajaţi) este lipsa de viziune. O înşelătorie poate aduce câştig azi, dar poate destabiliza sistemul mâine. Aşa se întâmplă că atunci când chiar joci cinstit, încrederea celorlaţi este şubrezită. Aşa se ajunge ca atunci când mergi la doctor te simţi obligat să-i bagi ceva în buzunar ca să te bage în seamă, deşi omului respectiv deja i-ai băgat în buzunar banii pentru consultaţie fie prin asigurări fie prin taxa de la clinica privată.

Am intrat într-un cerc din care e greu, dar nu imposibil de ieşit. E nevoie de o schimbare. Dar cine să o facă. Trist, dar actualii politicieni sunt exact parte din românii aceeia cu probleme de care vorbeam mai sus.Se bucură de câştigul de moment uitând că distrug ceva mult mai mare şi se distrug şi pe ei.

Revenind la Radu Duda, regret enorm că s-a retras din cursa pentru Cotroceni. Realist, şansele erau minime, însă candidatura lui ar fi oferit posbilitatea unor dezbateri la un alt nivel.

Poate sunt visător, dar încă mai cred în schimbare. Problema este că nimeni nu se încumetă să schimbe ceva. Nimeni nu mai are încredere în nimeni. Orice politician nou este îngropat de cei vechi şi pulbicul se lasă mult mai uşor sedus de Băsescu, Becali, Vadim sau Geoană, deşi sunt cei care nu le aduc nimic.  Şi aşa nu înaintăm deloc… Când oare vom deschide din nou ochii şi spre altceva? Să încercăm să facem lucrurile altfel, să avem încredere în ceilalţi, să ştim să verificăm singuri informaţia şi să nu ne mai lăsăm seduşi doar de sex şi promisiuni fanteziste?

Peste tot în jur şi pe webul românesc aştept cu nerăbdare schimbarea!

p.s. aşa cum v-aţi prins şi din titlu, m-am folosit to de ceva sexual ca să atrag atenţia. Vreau să schimb şi asta! să meargă scris un editorial care să fie citit şi care să nu aibă nimic legat de sex sau de viaţa privată  a cuiva în el…

Nu m-aş fi legat de om şi articol, dar merge bine cu gândurile mele din seara asta.

Luni şi marţi am fost liber. Parţial. Până pe la 15 m-am plimbat, am pierdut vremea, m-am uitat pe pereţi şi am evitat să deschid calculatorul. După care, având tot felul de minuni de făcut, m-am pus cu laptopul în pat şi m-am apucat de treabă. Dar în ritmul meu şi fără să tragă nimeni de mine. Nici la birou nu mă plâng, însă acolo chiar trag toţi de mine:) Îmi şi place, dar recunosc că uneori obosesc şi simt că e prea mult. Cu toate astea nu pot să plec, să renunţ, pentru că îmi place mult prea mult de colegii care mă înconjoară. S-a format o echipă minunată care compensează orice alt lips. Asta însă nu mă împiedică să visez la independenţă.

Să te trezeşti când vrei, să te culci când poţi. Să lucrezi în ritmul tău şi să faci ceea ce-ţi place. Este un vis care se pare că poate fi împlinit. Până la urmă nu putem judeca visurile altora. Zic asta pentru că şi OTV-ul a pornit ca un vis…

Am avut şi încă mai am multe idei, însă ţinând cont de conjuctură nu le pun eu în practică ci le ofer altora. Regret că nu am timp să le pun pe picioare în nume personal, dar cred că voi căuta să-mi fac timp.

Cred că avem nevoie de mai mult curaj. Să fim pe cont propiu.

Adevărul este că încă nu s-a găsit cineva care să ne conducă şi să dea doi bani, măcar, pe noi. Sunt interese, setea de putere şi iar interese.

O viziune coerentă şi onestă asupra acestei ţări ar fi aşa: Avem nevoie de turism. În regulă. Dar nu se poate acum. Este obiectiv pentru peste patru ani. Înainte pregătim terenul. Facem drumuri şi locuri unde turiştii să vină. Avem nevoie de oameni care să lucreze în acele locuri. Asta înseamnă educaţie. Deci înseamnă că înainte de făcut acele locuri trebuie să pregătim oameni.

E simplu de urmărit cum una influenţează pe cealaltă. Noi încercă să le facem pe toate şi în realitate nu facem nimic. Să fiu acum în locul celor care ne guvernează, aş tăia în carne vie. Nu aş fi popular, dar după patru ani cred că s-ar vedea rezultatele şi ar veni atunci şi voturile. În primul rând trebuie investit în educaţie. E jale în şcoli. Nu e vorba de adunare sau scădere aici, ci de educaţie. Trebuie să o luăm de la 0. Nu ştim să ne comportăm şi să ne respectăm reciproc.

Ieri observam tăcut cum nişte puştani de liceu se dădeau în spectacol în maşină. De înţeles la o anumită vârstă dorinţa lor de a ieşi în evidenţă însă modul în care încercau să o facă arată că nu au şapte ani de acasă iar şcoala i-a ajutat fix DELOC! Trebuie regândit sistemul, trebuie găsite soluţii ca următoarele generaţii să fie capabile să schimbe ceva. Trebuie să nu mai mâncăm seminţe pe stradă şi să facem covor de coji în jurul nostru.

Azi trecea un tip prin faţa maşinii mâncând seminţe şi aruncând cojile pe şosea. Îmi venea să-l calc cu maşina. Dar rezolvam ceva? Din păcate, nu!

Ştim de frică, atunci ne trebuie amenzi uriaşe!

Revin la educaţie, ca să nu plec prea departe de subiect. E nevoie de reformă, de schimbări majore, de setarea unor priorităţi. Cu toate astea nu pot fi de acord cu modul total deplasat în care profesorii, oameni cu şcoală şi educaţie (presupun încă), înţeleg să ceară nişte schimbări. Îmi pare rău să constat că totul se reduce la bani şi nimeni nu mai dă doi lei pe esenţa problemei: educaţia. Este un proiect legislativ de reformă cel puţin interesant. Vorbeşte cineva de el? Poate, dar prea puţin. Accentul este pe proteste. Educaţia mai poate să aştepte!

Sincer acum, dacă e salariul de 1.000.000.0000, credeţi că peste noapte se va face educaţie mai bine?

Lucrez cam de la 16 ani. Am avut momente în care nu am avut nici măcar bani de pâine. Şi nu este o figură de stil. Dar atunci nu m-am plâns mai mult decât o fac acum sau mi-am făcut treaba mai puţin. M-am luptat şi mai mult şi lucrurile s-au îndreptat. Dacă ajungi să lucrezi pentru bani, e viaţa pierdută. Şi mai mulţi…şi mai mulţi…şi niciodată nu va veni împlinirea. Dacă lucrezi din pasiune, banii vin firesc. Mai devreme sau mai târziu. Vă rog să-mi arătaţi profesori deştepţi şi dăruiţi care mor de foame. Poate nu sunt atât de isteţi precum pretind. Că nu mai merge să trăim dintr-un salariu este o fază şi ţine de adaptare. Profesorii se pot adapta cel mai uşor, pentru că ei ar trebui să fie înţelepţii care deschid drumurile.

Sunt de acord că trebuie luată de pe umerii lor grija zilei de mâine şi să simtă buzunarul mai plin, dar nu cred că banii vor rezolva prea multe probleme. În plus, chiar nu este momentul ca cineva să pretindă creşteri de salariu. Mi se pare uşor aberant ca în contextul în care ne simţim aproape în faliment cu ţara, noi să dăm măriri unor categorii sociale. Gândirea poate fi redusă simplu la un lanţ de evenimente. Banii care se dau într-o parte trebuie să vină din alta. Când ei sunt oricum puţini, e foarte uşor să dărâmi o construcţie.

Ceea ce se întâmplă în şcoli are mare legătură cu tot ceea ce se întâmplă în ultima vreme în România. Nu mai există autoritate, nu mai există respect şi legile tind să fie o tocmeală de conjunctură.

Din păcate, totul a pornit de la vârf. Când încerci să distrugi încrederea poporului în sistem, semnezi începutul sfârşitului. Mi-e greu să recunosc, dar autoritatea şi teama unei dictaturi ar aduce sistemul nou care ar putea să mai învârtă ceva, dacă pe democraţie micţionăm în fiecare zi, în parlamentari, guvernanţi, judecători şi presă nu mai avem încredere.

“Toţi sunt corupţi iar presa este a mogulilor” a fost veninul care a erodat democraţia. Din păcate, toţi am picat în plasă şi am contribuit puţin câte puţin la săparea gropii…

Problema cu lucrurile de pe Pământ este că le atingem. Lucruri, oameni, locuri. Dacă un tradafir are ţepi căutăm să-l ţinem de porţiunile fără sau să-l curăţăm. Pe principiul astă ne alegem prietenii şi încercăm să ne construim viaţa. Problema este că uneori cureţi tulpina dar floarea rămâne acolo şi când încerci să o miroşi descoperi că pute. Efectiv pute. Ai făcut eforul de a curăţa floarea,de a o îngriji şi în final descoperi că ea are o mare problemă. Nu trandafirul în sine este stricat. Dacă floarea are o problemă, nu pot da vina pe toată planta! Este nedrept. I-a luat mult timp şi s-a zbătut din toate puterile ca să ajung aici. Planta este sublimă. Tulpină înaltă, până la cer. Cea mai înaltă din grădină. Rădăcinile sunt bune şi sunt îngrijite, cu o dăruire greu de imaginat, de milioane de microorganisme.  

Pe lângă floarea cea mare mai sunt mulţi boboci, superbi, dar nu au avut niciodată curajul să ajungă la nivelul de sus. Să-i dea bună dimineaţa primii soarelui. De fiecare dată se mulţumesc să-i dea bună dimineaţa după ce trandafirul cel mare ia deja toată lumina. Şi dacă el spune că e noapte, chiar dacă e lumină afară, boboceii trebuie să se culce pentru că altfel sunt ameninţaţi cu dispariţia lor definitivă. Pentru că o floare care se simte ameninţată trebuie să ameninţe mai departe ca să supravieţuiască. Boboceii nu au ocazi să se deschidă şi să arate cât de potenţi sunt. Şi atunci pute tot trandafirul nostru, cu boboci cu tot. Capul însă, pentru că e mereu acolo unde aerul vine curat, pare singurul bun. Tulpina este însă a tuturor, nu doar a primului boboc care a reuşit să se deschidă. Pentru cine s-ar uita prima dată la o asemenea plantă ar părea că trandafirul frumos din vârf este distrus de nişte boboci împuţiţi care-i sug seva degeaba.

Bobocii nu au curaj să protesteze. Dacă se întâmplă asta cu unul dintre boboci, imediat ceilalţi atacă pentru că trebuie să lase impresia că totul este bine şi că se bucură e tot ceea ce le oferă trandafirul mare. Ceea ce nu ştiu bobocii însă este că acolo sus, unde aerul curat ajunge (şi se împute) mai repede, miza succesului este tocmai umilinţa şi ţinerea  într-o stare de “altfel nu se poate”.

Metafora asta se poate aplica la multe firme şi la România în ansamblu.  Simţim că suntem în rahat dar nu ne uităm exact de unde vine mirosul. Mereu alegem liderii care put dar refuzăm să observăm asta. Cel mai mult de pe urma acestei grădini ciudate au de suferit boboceii care vor să schimbe ceva sau care vor pur şi simplu să redea demnitatea trandafirului. Ceea ce descoperă până la urmă aceşti bobocei este că pot să moară pentru a renaşte într-o altă grădină, sperând că e mai bună. Seminţele merg purtate de vânt, uneori aproape, uneori departe. Pot ajunge şi într-o grămadă de balegă şi atunci poate vor regreta că au renunţat la ce aveau până atunci. Dar cel puţin au încercat.

Dacă am încerca toţi… oare lumea asta nu s-ar schimba, puţin câte puţin, în mai bine?

Sunt frustrat că sunt român şi că trebuie să-mi asum trăsăturile predominante ale acestui popor, deşi pe multe dintre ele, dintr-un accident genetic probabil, se pare că nu le am. Nu avem încredere unii în alţii, nu ştim să ne ajutăm, nu respectăm pe nimeni în jurul nostru şi nu ne respectăm nici pe noi, avem o înclinaţie bolnavă spre a le face rău altora, nu tolerăm pe cei care sunt altfel, nu ne documentăm înainte de a spune ceva, ne pricepem la toate şi în realitate la nimic, încercăm mereu să obţinem avantaje fără niciun efort, nu avem cei 7 ani de acasă şi ne place să ne dăm în spectacol de fiecare dată când avem ocazia.

O să încep cu ce se întâmplă acum în Guvern. Este bătaie de joc să fim într-o situaţie economică delicată şi să vină luna martie iar noi să nu avem un buget şi încă să nu ştim cum se vor percepe impozitele. Orice patron normal cred că stă acum pe gânduri dacă merită sau nu să rămână aici. Oamenii ăştia inteligenţi care ne conduc acum ar trebui să fie conştienţi că orice plan de afaceri, orice strategie nu se face de azi pe mâine. Se fac nişte calcule. Nu poţi să iei în calcul în fiecare zi alte variabile. Prin ezitările astea nu facem altceva decât să agravăm criza.

Sindicaliştii-marionete politice insistă pe creşteri salariale şi tot felul de alte minuni, dar trebuie puţin gândit că o firmă ca să poată da salarii trebuie mai întâi să aibă banii pentru asta. A crescut profitul, a crescu producţia, a crescut eficienţa unui angajat, ok…mărim salariul. Nu se poate să ne batem joc aşa de economie. La cât de puţin îneleg eu toate procesele macro-economice, în momentul în care împovărezi şi mai mult o firmă care se confruntă cu dificultăţi, decât să se adâncească în ele mai bine iese din joc. Guvernul de acum gândeşte impozite mai mari, pe care orice om normal le traduce printr-o evaziune fiscală mai mare, deci venituri mai mici la stat. Nu insist pe acest capitol pentru că probabil este destul de clar că atunci când impozitele sunt uriaşe, atât angajatul cât şi angajatorul vor căuta o soluţie pentru un salariu decent care să nu ruineze firma şi care să ducă la stabilitatea locului de muncă. Macro-economic asta se transformă într-o catastrofă pentru PIB.

Primele măsuri ale Guvernului au fost schimbarea oamenilor din toate agenţiile (până la a mia rudenie) pe criterii politice. Asta a însemnat timp, dar mai ales schimbarea unora buni sau proşti cu alţii, poate chiar mai proşti. Nu poţi avea un şef bun şi capabil dacă el este schimbat în funcţie de ministru sau partid. Dacă acest sistem este menţinut mi se pare normal că şefii ăştia se gândesc în primul rând la avantaje pentru ei, partid şi cercurile apropiate iar pentru ceea ce sunt puşi acolo nu mai rămâne timp. Liviu Mihaiu, Guvernatorul Deltei a căzut răpus de schimarea politică, deşi funcţia lui nu ar rebui să aibă legătură cu aşa ceva. Şi Mincă, şefa de la Loto este dată la o parte, deşi nu cred că a făcut treabă rea acolo. Sunt două exemple care-mi vin acum în minte. În loc de soluţii la criză şi de a asigura un cadru stabil pentru ca firmele să-şi revină din şocul economic, Guvernul umblă doar la interese.  Până şi femeile de serviciu se chimbă în funcţie de partid, şi asta spune totul depsre sistemul românesc.

Până când nu vom renunţa la toate numirile astea politice, nici că vom avea o ţară funcţională. Sincer. E ca şi cum eu m-aş angaja la Europa FM pentru că sunt rudă cu X. Fac o emisiune infectă, distrug tot echipamentul pe care pun mâna, iau premiile şi le dau la rude şi în plus am un salariu uriaş pentru asta. Dramatizat, desigur, este ceea ce se întâmplă la stat. Nu contează performanţa sau  moralitatea, ci doar gradul de rudenie. De cele mai multe ori, rudenie cu partidul.  

Îmi doresc mult să se schimbe lucrurile şi cum peştele de la cap se împute, trebuie să o luăm de sus în jos.  Dacă ne lăsăm în continuare seduşi de promisiuni de genul salarii mai mari cu 50%, mici şi bere moca la colţul străzii etc, nici măcar o şansă de schimbare nu avem. Chestia aia pe care o purtăm pe umeri se numeşe cap. În el există ceva care ar trebui să ne ajute să judecăm singuri. Dacă ne mulţumim doar să purtăm cutia fără să ne întrebăm dacă putem folosi ce se află în ea, degeaba.

Bunica mea este tare dezamăgită că nu i se măreşte pensia. Eu încerc să-i explic că trebuie să fie fericită că primeşte încă pensia. Mă mir că după atâţia ani, pensionarii şi mulţi alţi oameni trecuţi prin viaţă, nu au înţeles că toate majorările s-au făcut politic, fără susţinere economică şi au dus la scumpiri în lanţ. Tradus simplu, cu 200 lei de acum 5 ani pot cumpăra aceleaşi lucruri acum cu 1000 lei. În loc să ne dorim calitatea, preferăm cantitatea. E trist.

Îmi doresc mult ca acest popor să-şi revină. Multe comentarii făcute pe siteurile ziarelor sau şi pe europafm.ro arată gradul nostru de înţelegere şi cultură. Dacă ar citi şi refelecta puţin la aceea ce scriu, cred că s-ar prăpădi de râs. Ar fi un semn bun. Din păcate încă nu râd.

Singur nu pot schimba nimic. Din păcate toţi cei care ar putea schimba ceva aleg să plece din România pentru că aici suntem orbi şi surzi.  Dacă ascultăm imnul şi ne deşteptăm poate mai avem timp, dacă nu… cred că România merită demolată din temelii şi reconstruită de la 0. La cum merg lucrurile, în curând va fi singura soluţie.

Următoarele cuvinte nu sunt neapărat cazul meu, sunt nişte observaţii generale pe care le fac după câţiva ani de muncă.

Că e vorba de căpşunari, şoferi, constructori, medici, profesori sau orice vreţi voi, până la urmă munca se traduce prin succes sau cel puţin printr-o bunăstare materială. Vin şi banii după un efort de mulţi ani. Însă când vin banii deja ajungi mult prea epuizat ca să te mai poţi bucura de ei sau să ai cu cine să-i împarţi.  Eu am avut nişte clipe de rătăcire în care căutam motivul pentru care suntem pe acest pământ. Poate o dau în filosofii, dar sincer vorbind trebuie să existe un motiv pentru care trăim.

Omul, ca proiect, îşi poate stabili nişte obiective. Pe măsură ce le atinge trece la unele noi. Şi în mod sigur obiectivele astea sunt influenţate de piramida nevoilor. “Să am ce mânca şi îmbrăca” ar putea suna un obiectiv. După atingerea lui vine altul mai “nobil”.

Problema cu piramida asta este că în sistemul vieţii de azi nu prea ai cum să te desprinzi de anumite trepte. Ca să urci nişte scări ai nevoie de o minimă condiţie fizică dar şi de timp să le urci. La fel şi în cazul de care vorbesc. Dacă partea fizică o leg de starea financiară care se consolidează pe măscură ce trec anii, pentru a ridica piciorul şi a trece la următoarea treaptă e nevoie de timp. Poate nu mult. Puţin. Dar dacă nu mai este nici ală, ce faci?

Problema de azi a tututor nu cred că este legată de bani, ci de timp. Am ajuns să fim prinşi cu lucruri pe care noi le considerăm importante dar care în realitate sunt iluzii sau în orice caz secundare. Dacă am avea timp să ne detaşăm puţin de toată viaţa nebună în care ne învârtim lucrurile ar fi probabil mult mai clare.

Sunt puţin invidios pe oamenii care au ca singur obiectiv maţul plin, pentru că ei nu vor avea niciodată griji de genul ăsta. Maţul plin se poate traduce şi prin merţan sau BMW. Nu e o nevoie primară, dar nici una “nobilă” nu poate fi.

Preşedintele SUA este cel mai puternic om din lume şi orice gest al său poate produce schimbări în cel mai îndepărat loc de pe planetă. Dacă ziua de astăzi a fost una în care s-a simţit zeu, pentru noul preşedinte al SUA cred că urmează o perioadă în care o să simtă că a primit un blestem cumplit. Situaţia nu este deloc roz. Are conflicte militare de rezolvat. Orice ar decide să facă, tot va vărsa sânge. Să ne gândim doar că va opri războiul “împotriva terorismului”. Ok, cei care i-au ajutat pe americani în acest război vor fi măcelăriţi. Altfel spus, nu mai mor atâţia americani, dar vor muri alţii în locul lor. Nu mi-ar plăcea să fiu în locul preşedintelui.

Barack Obama are de rezolvat o criză economică din ce în ce mai presantă şi extinsă. Nu sunt economist, dar este de bun simţ să observ că orice soluţia ar aplica el va trebui să sacrifice anumite domenii. Investiţii, salarii, bănci toate se vor afla într-o balanţă sensibilă. Orice bob de orez adăugat într-o parte va produce dezechilibre în cealaltă. Este uşor de observat modul de acţiune al Guvernului Boc care ezită încă să adopte un buget, tocmai din cauza acelor boabe de orez. În SUA deciziile nu mai pot fi amânate, astfel încât Barack Obama va trebui să devină călău. Toată lumea aşteaptă să vadă ce va tăia. Din puctul astă de vedere, George W. Bush este cel mai norocos om, pentru că el se retrage exact când orice decizie ar fi luat ar fi implicat costuri sciale care i-ar fi atras antimpatia americanilor şi nu numai.

Pentru Barack Obama valul de entuziasm este uriaş, dar mă îndoiesc că cei care vor avea de suferit de dragul salvării altora îl vor mai privi la fel peste un an sau doi.

Românii au criticat politicile lui Bush, dar să ne amintim că el a dat ok-ul să intrăm în NATO  şi tot el a încuraja investiţiile americane la noi. În contextul actual, nu ştiu dacă Obama va mai iubi atât de mult România.

Unde vreau să bat? Este minunat să ajungi preşedintele Statelor Unite ale Americii, dar doar în prima zi. După aceea urmează să-şi facă simţite efectele cea mai grea şi stresantă sujbă din lume. Barack Obama … nu mi-aş dori să fiu în locul lui…

Am văzut aseară un film interesant – “The Secret” (mulţumesc Ali) în care se vorbeşte de legea atracţiei. Totul poate fi rezumat simplu: gândeşti pozitiv, atragi lucruri bune în viaţa ta. Gândeşti negativ, atragi toate relele.

 În loc să ne gândim la cum să oprim un război, ne putem gândi la cum să răspândim pacea. Totul stă în abordare iar noi avem puterea de a pune tot universul în mişcare astfel încât să ne îndeplinească orice dorinţă.

După filmul cu pricina, un pic cam lung dar până al urmă merită efortul, am stat şi m-am gândit dacă m-am folosit de “Legea Atracţiei” până cum. Şi realizez că multe dintre visurile mele sunt împlinite sau pe cale să se împlinească. Problema stă în derapajele minţii mele când am început să văd lucrurile rele, m-am preocupat de ele şi am uitat să visez, să îmi fixez noi dorinţe în care să cred.

Orice moment de cumpănă este până la urmă o binecuvântare care te face să realizezi lucruri de care nu erai conştient.

Mulţumesc! Totul va fi bine