Criza din media
- by Toader Păun
Din păcate, situaţia actuală loveşte puternic în presa de calitate. Cei care făceau investiţii pentru a avea un produs decent, acum se gândesc la tabloidizare. Nu mă refer la locul unde lucrez, unde mă bucur că există o măsură în toate. Există şi comercial, dar există şi artă. Dacă merge să le pun pe cele două pe poziţii opuse.
Am o prietenă foarte bună care se loveşte în aceste zile de modul de gândire idiot al unor şefi care simt în această perioadă că pot profita de oameni la maximum. Chiar şi cu preţul vieţii lor. Nu te supui, poţi să pleci. Tratamentul ăsta cretin de care recunosc că m-am lovit şi eu, şi nu o dată, că poţi pleca oricând pentru că aşteaptă alţii 1000 să-ţi ia locul, este al naibii de neproductiv. În primul rând îl face pe angajat să se simtă neapreciat şi îi cresc frustrările. După plecare, am văzut multe cazuri în care şefii încep să laude pe cei cu care au lucrat. Nu înţeleg de ce fac asta după şi nu o pot face în timpul colaborării. Este o gândire tipic românească. Preţuim poeţii, cântăreţii şi artiştii în general abia după ce mor. Exemplele sunt multe. La fel este şi la serviciu.
Revenind la criza de acum, gustul oamenilor pentru facil, pentru accesibil s-a tradus prin creşterea tirajelor tabloidelor. Se cumpără ţâţe, violuri, crime şi poveşti cu nebuni. Bunica mea este cel mai bun barometru şi realizez că această situaţie îi face pe mulţi să prindă o imagine greşită despre tot. Pentru că este mult mai uşor de digerat o poveste cu ceva sex, o crimă sau măcar o bătaie, decât o dezbatere unde nu mereu iese concluzia din prima. Bunica mea, de exemplu, a căpatat fobii. Dacă o întreabă cineva de casă, că vrea să-i dea în cap şi să i-o ia…cum a văzut seară de seară pe Acasă TV. Îi e teamă de viol, de jaf. Vrea pensie mai mare, deşi ar trebui să se mulţumească că cel puţin o primeşte la timp…în această perioadă. A ajuns să-l judece şi ea pe Gigi, deşi nu a deschis vreodată o carte de drept (cred). Practic s-a lăsat purtată de val.
La fel ca ea sunt mulţi. Într-o perioadă în care firmele şi-au limitat cheltuielile de publicitate, nu-şi mai permit să meargă pe publicuri rafinate, pe nişe. Au nevoie de volum acum, să le curgă banii prin vene ca să supravieţuiască. Şi atunci bagă banii în minuni populare care brusc se simt importante. Mass media care încercau puţină cultură, făceau un pic de educaţie sau aveau grijă la conţinut, se văd nevoite acum să se deschidă şi ele unui public mai larg, pentru a atrage publicitatea care le dă viaţă.
Calculul este simplu. Fiecare minut de emisie presupune mai mulţi oameni, curent, spaţiu, cheltuieli variate. Banii nu pică din cer. Într-o instituţie de presă unde nu spală nimeni bani, publicitatea este cheia afacerii. Când sportul nu a mai făcut audienţă, au apărut ştirile despre vieţile fotbaliştilor. Nici astea nu au mai fost suficiente, au apărut sânii la ştiri. Şi moda asta tot ţine. Cum bătălia pe sâni este dură, GSP TV,care se încăpăţâna să arate şi nişte meciuri, are dificultăţi. Nu intru în detalii. Dar poate nu ar fi de mirare ca în scurt timp să vedem filme XXX pe posturile de sport după miezul nopţii.
Mă doare sufletul să văd cum posturi de TV se tabloidizează după modelul PRO sau OTV şi cum ziarele încep să adopte preponderent subiecte uşoare, de can-can. Am avut un gust amar să mă uit zile înşir pe prima pagină şi să văd atâtea ziare cu moartea soţiei lui Salam. Nu ştiu dacă sunt de condamnat mai mult ele pentru că fac asta sau cei care bagă bani. Statul nu intervine în niciun fel să ajute presa să supraviţuiască şi adaptarea asta la criză prin tabloidizare pare să distrugă orice speranţă.
Sunt trusturi unde se simte influenţa politică şi unde jurnaliştii stau liniştiţi şi sunt cele unde se simte lipsa de publicitate şi cei care chiar îşi fac meseria cu responsabilitate simt o povară în plus.
Sunt locuri unde şefii au mirosit frământările echipei şi atunci pot lua decizii nepopulare sau pot exploata la maximum pe cei cu care lucrează, mizând pe criză. “Nu au unde să plece, aşa că trag de ei cât de mult se poate”.
Din păcate, criza loveşte cel mai mult în presa de calitate şi nu neapărat pentru că şi-ar fi pierdut din public, ci pentru că publicul ei face alegeri, în timp ce alt tip de public înghite orice nerumegat şi pentru un advertiser sunt şanse mai mari să “vândă”.
În agenţii, acolo unde se iau deciziile cu privire la distribuirea bugetelor, sunt mulţi oameni lipsiţi de viziune şi profesionalism. Remarc în online cât de greu este să arăţi că e mai bine să sprijini pe cineva care produce conţinut original, decât pe cineva care fură. Este o asociere benefică pe termen lung. Este la fel de greu să schimbi ideile unora, pe cât de greu este să înveţi o pisică să devină vegetariană.
Te-ar mai putea interesa: